Media aritmetica a inimii

Se spune ca suntem media celor trei oameni cu care ne petrecem cea mai mare parte a timpului. Daca cineva care nu ma cunoaste mi-ar cere sa-i povestesc ceva despre mine, l-as trimite, insa, la trei filme si i-as cere sa faca o medie aritmetica a celor trei personaje principale.

Sunt un suflet batran, un ,,old soul”, cum spun englezii. Inca de cand aveam 18 ani, filmele cu care ma identificam nu erau cele cu adolescenti hormonali sau iubiri traite in vacanta de vara. Acelea ma plictiseau, ma agasau, mi se parea ca incearca sa reduca viata in complexitatea ei la o nuca banala, pe care s-o serveasca celor suficienti de creduli sa-si sparga dintii in ea. Ma regaseam, dimpotriva, in personaje mature, cu zbateri existentiale profunde.

Prima oara cand mi-a venit sa plang la un film nu a fost la 15 ani, cand am vazut ,,Titanic”  la Patria. A fost la ,,Something’s Gotta Give“, cu Diane Keaton si Jack Nicholson, pe cand aveam 20 de ani. Ma despartisem de prima mea ,,mare dragoste”, cu care relatia durase fulgerator de putin si, privind-o pe Diane Keaton – ,,Erica” in film – am simtit ca imi vad viata prezentata pe pelicula. Daca scadeam 30 de ani din varsta protagonistei, aceea puteam fi eu.

,,Esti o fata deosebita si intr-o zi o sa gasesti pe cineva special, eu nu sunt acea persoana” imi spusese frangatorul meu de inimi, care nu se simtea in stare sa se implice intr-o relatie mai profunda de-un capuccino fara cofeina si-un film la mall. ,,Erica, tu esti o femeie care merita iubita” ii spune playboy-ul Jack Nicholson Ericai, inainte de a-i da papucii. Si eu, si ea,  ne-am refugiat in scris. Si eu, si ea traiam prima noastra iubire deznadajduita. In acel moment m-am indragostit de personajul ,,Erica”. Am ras si am plans la acel film despre o femeie de succes, realizata si implinita, care se indragosteste stupid de persoana nepotrivita si isi da seama ca, la orice varsta, dragostea poate deranja si cea mai perfecta ecuatie.

Erica Barry: Sunt ca o gasculita proasta, care nu vrea sa inteleaga realitatea. Nu am fost niciodata, in toata viata mea, o gasculita. Nu e un rol atat de grozav.
Harry: Dar nu te-am mintit, Erica, ti-am spus mereu cate o versiune a adevarului.
*
Apoi a aparut Amelie, personajul cel mai diafan pe care l-am vazut vreodata pe pelicula. si m-am recunoscut in ea intr-o asemenea masura incat, pana in ziua de azi, filmul inca ma mai surprinde la a ,,n”-a vizionare si, de fiecare data mai descopar cate o trasatura de-a mea de care uitasem pana sa mi-o aminteasca mica pariziana.

Ca si Amelie, am fost un copil singuratic, cu propriile mele jocuri si lumea mea imaginara pe care o preferam, adesea, realitatii mult rea concrete, rezervate adultilor care si-au pierdut sufletul de copil. Ca si ea, am fost o visatoare care dorea sa salveze lumea, sa indrepte vietile oamenilor din jur, sa faca din rau bine. Pana cand am inteles, ca si Amelie, ca lumii nu prea ii pasa si ca uneori drumul spre Iad e pavat cu cele mai bune intentii. Chiar si asa, nu am incetat sa incerc, nici sa visez la povestea de dragoste pe care, cinstit vorbind, n-am avut niciodata curajul s-o traiesc cu adevarat.

Raymond Dufayel(Omul-cu-oase-de-sticla): Draga mea Amelie, tu nu ai oase de sticla. Poti sa suporti loviturile vietii. si daca lasi si aceasta sansa sa treaca pe langa tine, cu timpul inima ta va deveni la fel de uscata si casanta precum scheletul meu. Du-te si cauta-l, pentru numele lui Dumnezeu!
*
Paradoxal, ultima sosita in viata mea a fost Rose. Desi filmul  – ,,The Mirror Has Two Faces” – e vechi din 1996, abia prin 2000 l-am revazut si l-am parcurs cu sufletul. si m-am recunoscut pe deplin in personajul Barbrei Streisand: fata desteapta, cu simtul umorului si multa ironie, dar care a inteles demult ca n-o sa fie niciodata nici spiritul petrecerii, nici papusa Barbie care suceste mintile barbatilor, nici prima femeie pe care cineva o observa la intrarea intr-o incapere. si care se resemneaza, dupa care se razgandeste. si refuza sa se mai resemneze. si intelege, in sfarsit, ca tot ceea ce este ar trebui sa fie de-ajuns…

Gregory: Rose, imi place la tine ca esti o femeie sigura pe ea,  ferma, cu o logica de otel, care nu se incurca in maruntisuri!
Rose: Parca as fi o companie aeriana.

*
Rose: ,,Vrei sa-ti spun de ce ii invidiez pe oamenii care se iubesc? Ii invidiez pentru ca mi-ar placea sa fie cineva care sa ma cunoasca si pe mine. Dar sa ma cunoasca cu adevarat. Sa stie ce imi place, de ce mi-e frica, pana si ce marca de pasta de dinti folosesc…”

Adauga in Bookmark acest permalink. Urmareste comentariile noi cu feed RSS pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.