Povesti de odinioara…

Bunicii nostri nu luau Xanax, dar aveau nervii tari. Nu faceau psihoterapie, dar aveau forta de caracter. Viata le fracturase brutal visele, dar nu aveau probleme de ,,stima de sine” si nici nu luau antidepresive. Se rugau la Dumnezeu, trageau aer in piept si mergeau mai departe.

Inceputul secolului XX.
Cernauti, Bucovina de Nord.

Profira, fiica unei familii de origini poloneze cu radacini boieresti se indragosteste de Toader Luchian, un barbat cu 14 ani mai mare. Dupa ce se casatoresc, sub cortina a ceea ce ar fi trebuit sa fie un ,,si au trait fericiti pana la adanci batraneti…”, regiunea trece sub stapanire sovietica iar cei doi parasesc Cernautiul impreuna cu familiile lor, renuntand la toata agoniseala unei vieti. Cu ajutorul unei calauze, fug noaptea prin padure, in picioarele goale pentru a nu face zgomot, si purtand in brate o singura bocceluta care se pierde si ea pana la urma, agatandu-se intr-o creanga de copac.

Ajunsi in Romania, cei doi se stabilesc in Banat, unde isi recladesc prin munca si sudoare caminul pe care il pierdusera. Din pacate, ,,si au trait fericiti…” este o fraza care nu-si gaseste nici aici locul. Colectivizarea din 1950 ii transforma in ,,dusmani ai poporului”, ca exponenti ai burgheziei fugite de sub stapanirea sovietica din Cernauti. Treziti in miez de noapte si urcati in vagoane de animale alaturi de alte mii de oameni, Profira si Toader, impreuna cu cele trei fiice ale lor, isi pierd agoniseala de-o viata inca o data. Se trezesc in mijlocul Baraganului, in noua lor ,,casa”: un tarus infipt in pamant, cu un nume pe el: ,,Familia Luchian”.

Petrec zece ani in inima Baraganului, intr-o casa cladita din greu din chirpici, la lumina lampilor cu gaz. Profira naste inca doi baieti, care mor la niciun an de viata, in iernile cumplit de reci ale campiei Baraganului. Comunitatea deportatilor, majoritatea intelectuali de seama ai vremii, isi aduna fortele si construieste in acel loc uitat de lume o scoala, o biserica, o primarie. Ceva care sa poata transforma acel pustiu intr-un ,,acasa”.

Tatal Profirei, fost primar si intelectual studiat la Viena, traieste pana in ultima zi a vietii intr-o locuinta de chirpici, in praful de-o palma al Baraganului. Pana in ultima zi continua sa se imbrace in costum si sa-si lustruiasca pantofii cu aceeasi disciplina din urma cu 20 de ani. Soarta nu poate schimba cu nimic increderea lui in faptul ca omul poate fi distrus de guverne, dictatori si razboaie, dar spiritul sau nu poate fi cu adevarat ingenuncheat de nimeni.

La ridicarea domiciliului fortat, in 1960, Profira si Toader lupta sa-si aduca familia inapoi in sanul lumii, pentru ca fetele lor sa poata face scoala. inainte de a-si redobandi proprietatea asupra unei locuinte din Botosani, cumparate inainte de nationalizare, Profira si Toader traiesc timp de sase luni intr-o caruta, in curtea casei care le apartinea de drept.

Vreme de sase luni, fetele celor doi merg la scoala, invata si iau premii, traind intr-o caruta, in timp ce noaptea noii proprietari instalati in casa isi asmut cainii asupra micului lor adapost. In cele din urma, casa le este restituita, iar fetele pleaca la facultate, devenind inginere si arhitecte. Nici aici, insa, ,,si au trait fericiti…” nu gaseste un loc sa se strecoare. in povestea lor, ecuatia fericirii mai asteapta un factor, care vine odata cu instaurarea regimului lui Ceausescu. Demolarile.

Pentru a treia oara intr-o viata de om, Profira si Toader raman fara nimic. Acea casa muncita cu greu si castigata cu lacrimi si sudoare, reprezinta acum doar istoria unui loc pe care se intind blocuri cat vezi cu ochii. Le este dat in chirie un apartament minuscul intr-un bloc, pe aceeasi strada pe care fusese candva casa lor. Da, istoria este cinica, si asta pentru ca cinismul oamenilor care o scriu este nemarginit.
Dupa trei case construite si pierdute, cei doi ajung, la batranete, chiriasi la stat.

Dupa moartea lui Toader, Profira continua sa-si ajute fetele, sa-si creasca nepotii si, in ciuda veninului pe care viata i l-a administrat fara zgarcenie, sa pastreze in suflet suficienta iubire de revarsat asupra lor. Suficienta rabdare si generozitate ca sa ma creasca si pe mine, o mogaldeata care se agata candva de fusta ei, o privea in ochi si ii rostea cu un zambet poznas: ,,Mamaie!”.
—–
Da, cei doi au fost bunicii mei. Oamenii pe care ii admir pana la Cer si inapoi. Adica de la mine si pana la locul unde se afla amandoi acum. Iar cea mai mare realizare pe lumea asta ar fi ca intr-o zi sa pot sa le dau dreptate atat lor, cat si celuilalt bunic al meu, Iacob, care-mi marturisea, ca un copil poznas de 90 de ani, cu ochii blanzi si glasul plin de speranta: ,,Diana…tu o sa ne razbuni pe noi. Tu o sa ajungi o doamna mare”.

Nascut pe varful unui deal din Ardeal, intr-o familie cu noua copii, bunicul Iacob a a fost aviator si mecanicul de bord al Regelui Mihai I. si-a trait viata cu un singur scop: sa faca zestre surorilor sale ramase in sat si sa-si creasca frumos familia. Cand a murit, la 90 de ani, zburase zilnic aproape 30 de ani din viata si avea o pensie de nici opt milioane de lei.

De ce scriu asta? Pentru ca am obosit sa aud vorbindu-se neincetat despre crize financiare, despre recesiuni, despre frustrari existentiale, despre tineri care isi dau foc, se sinucid si isi omoara copii abia-nascuti pentru ca au credit la banca, pentru ca seful ii persecuta sau sotia le-a fugit in lume cu altul. M-am saturat sa citesc de ucigasi aflati la varsta adolescentei, care baga cutitul in parinti pentru un telefon mobil si transeaza oameni pentru cinci sute de euro, justificandu-si actele prin ,,disperare”, ,,nevoi” sau ,,saracie lucie”.

Numai Dumnezeu stie ce e in sufletul lor si nu am intentia sau dreptul de a-i judeca vreodata. Am, insa, dreptul sa ma intreb.si am dreptul si sa incerc sa gasesc raspuns la aceasta intrebare: de ce au oamenii vremurilor noastre disperarea organica a celui care se crede buricul pamantului? De ce ni se pare ca suntem cei mai napastuiti si ne comparam, obsesiv, cu prea-binele, niciodata cu mai-raul altuia? De ce ni se pare ca suntem primii si ultimii care suferim sau care am suferit? De ce disperarea noastra e infinit mai cruda si mai schizofrenica decat a celor din trecut?

Bunicii nostri nu luau Xanax sau Prozac, dar aveau nervii tari. Nu faceau psihoterapie si nici nu citeau carti motivationale, dar aveau tarie de caracter. Viata le luxase toate sperantele si le fracturase brutal visele, dar ei nu aveau probleme de ,,stima de sine” si nici nu luau antidepresive. Se rugau la Dumnezeu, trageau aer in piept si mergeau mai departe, cu maxilarele inclestate si lacrimile in ochi.

Pe bunicii mei nu i-am auzit niciodata plangandu-se de nimic in viata asta. Niciodata. Au facut case si au pierdut case, au strans din dinti, si-au ingropat sperantele, asteptarile, chiar si copiii. si pana in ultima clipa au iubit viata. O viata care s-a purtat cu ei asemeni unei mame aspre, severe, care rareori imbratiseaza, aproape niciodata nu mangaie, cel mai adesea loveste. si pe care, totusi, au iubit-o. Pana la sacrificiu. si si-au savurat gurmand momentele de fericire, bucuriile marunte, cele pe langa care noi trecem fara sa ne mai obosim macar sa intoarcem capul.

Cand eram prin scoala generala, bunicul meu Iacob imi recita din Cosbuc si Goga, poetii lui de suflet, iar poezia lui preferata era ,,Lupta vietii” de Cosbuc:

,,O lupta-i viata, deci te lupta
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Esti un nemernic.
Cand n-ai un tel hotarator.
Tu i-ai pe-ai tai!
De n-ai pe nimeni, te lupti pe seama tuturor”.

Abia tarziu, dupa ce ei nu mai erau pe lume, am inteles ca asta a fost chiar viata lor. O lupta pe seama tuturor.

Poate exact de asta eu nu cred in nefericire. Resping conceptul de ghinion si reneg ideea diforma de ,,nesansa”. De cate ori am impresia ca viata e nedreapta, ca loveste pe la spate, hoteste, ca uneori e prea mult decat pot duce, nu pot decat sa ma gandesc la ei. Cu totii ar trebui sa ne intoarcem privirea catre bunicii pe care ii avem (daca suntem norocosi) sau pe care i-am avut. Nicio carte motivationala sau vreun foileton de ,,How to” nu ne va invata mai bine ce e viata si cum trebuie sa te iei la tranta cu ea, s-o provoci, s-o atati.

Am spus ca nu cred in nefericire? Rectific: mi-e rusine sa cred in nefericire. si, mai ales, nu pot sa trec pe langa statuia de la Leu fara sa mi se umezeasca ochii. Mi se pare si-acum ca-l aud, cu vocea ragusita de lacrimi, pe bunicul meu. Era vorba lui de preferata: ,,Spuneti generatiilor viitoare ca noi am facut supremul sacrificiu…”

Adauga in Bookmark acest permalink. Urmareste comentariile noi cu feed RSS pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.