Cum l-am renegat pe Don Quijote

Cand vrei ca lucrurile sa se intample mai repede, un bun inceput ar fi sa te dai la o parte din calea lor.

De cand ma stiu, am tinut cu dintii, unghiile si cu desavarsita indarjire a sufletului de toate lucrurile care au insemnat vreodata ceva pentru mine. Paradoxal, aceasta ardoare, amestecata cu simt al proprietatii iesit din comun, nu s-a transmis niciodata acelei laturi ale personalitatii mele care ratacea cheile de la casa, uita cu nonsalanta stilouri prin buzunarul paltoanelor si descoperea cu uimire, prin genti uitate in fundul dulapului, cartele de metrou nefolosite, de acum trei ani. A functionat insa, la capacitate tripla, in sfera iubirii.

Multi ani am fost un artizan neobosit al propriei mele (ne)fericiri: am cautat, m-am agitat, am luptat, m-am invartit de zece ori pe un loc ca sa lamuresc lucruri clare ca lumina zilei, ca sa sfidez adevaruri care ma priveau drept in fata si ca sa reabilitez cauze pierdute. Am pornit de una singura in cruciade, mi-am ridicat iubirile pe piedestaluri si, per total, m-am dovedit o demna si trista urmasa a personajului meu preferat, Don Quijote: am privit direct spre morile de vant si m-am avantat catre ele, in gol, cu sabia scoasa din teaca si cu mantra oamenilor ajunsi la capatul rabdarii rasunandu-mi in timpane: ,,Voi face lucrurile sa se intample! Chiar acum!”.

Cu cateva saptamani in urma, in timp ce luam un interviu intr-un magazin de parfumuri si obiecte cu incarcatura spirituala, am descoperit o bratara aparte. Un snur rosu din matase de care statea agatata o placuta din argint inscriptionata cu trei cuvinte: ,,Let it be”. O propozitie-indemn in care am simtit topindu-se o lume intreaga, inclusiv supremul adevar pe care eu nu reusisem sa-l stapanesc niciodata pe de-a-ntregul: cel mai puternic om este cel care are incredere suficienta cat sa lase lucrurile sa se intample singure, fara sa se perpeleasca la gandul sutelor de feluri in care le-ar putea convinge sa se insire mai repede in fata ochilor lui.

Cel care le lasa sa curga fara sa le dea un branci la vale si care are incredere in inertia pozitiva a lucrurilor, fara a simti nevoia sa-si asigure linistea sufleteasca prin confirmari si reconfirmari obsedante. Cel care simte si stie ca i se va intampla ceva bun, fara sa simta nevoia de a provoca destinul – si morile de vant – la duel pentru a-si grabi fericirea.

E vechi pacatul insa si, vorba poeziei, nici eu nu ma simt prima vinovata. Cand iti doresti ceva din toata inima si mai ales cand trecutul ti-a luat mai mult decat ti-a dat, primul impuls si cel mai puternic este de a inclesta pumnul, infigand unghiile pana in carne, doar-doar un fir din acea mult-asteptata fericire va ramane prizonier pe veci in podul palmei. Oamenii care se dau peste cap incercand sa struneasca in favoarea lor conjuncturi amoroase potrivnice ori de-a dreptul imposibile convietuiesc in teama ca un pas gresit i-ar face sa piarda trenul. Sa rateze sansa. Sa ramana singuri, tristi, cu aceeasi mantra rasunandu-le in urechi in sens invers: ,,Poate as fi putut spune/face/incerca ceva, poate as fi putut face lucrurile sa se intample”.

Oamenii care au suferit in dragoste isi insusesc in timp, in mod involuntar, reflexul omului care, dupa ce a uitat candva apa deschisa sau fierul de calcat in priza, verifica de zece ori robinetul si priza inainte de a se mai aventura pe holul blocului. Se improprietaresc cu tiparul mental al celui care si-a vazut casa pradata cu totul: omul care dupa ce incuie usa si verifica yala de trei ori, se intoarce de la lift si mai verifica o data. Trage de clanta obsedant si repetat pentru ca, desi ratiunea ii spune ca totul e inchis si nimic rau nu se poate intampla de data asta, o forta mai puternica decat el il indeamna sa puna la indoiala evidenta. Sa se asigure.

Cei cu istorii de perdanti se indoiesc ca lucrurile le-ar putea veni de-a gata, firesc si lin, fara ca ei sa lupte, sa stranga din dinti si sa rabde. Cand ai ratat prea mult nu mai ai incredere in destin fara sa-l iei la intrebari si fara sa verifici yala. O data, de doua ori sau de o mie de ori, pana o strici de tot, din elanul involuntar de a-ti linisti temeri si dorinte sapate adanc in suflet si de a te convinge cu ochii tai ca lucrurile se intampla. Pentru ca nu, nu (mai) poti crede atat de usor in ceva ce nu se afla strans in podul palmei tale.

Dupa interviul din magazinul providential, am decis sa-mi cumpar bratara cu ,,Let it be” si s-o asez la mana stanga, langa ceas, exact acolo unde mi-a explicat doamna din magazin. ,,De fiecare data cand vei verifica ora, iti vei aminti sa te detasezi de lucrurile care conteaza si sa le lasi sa vina singure”. Am inghitit in sec si i-am dat dreptate: cand lucrurile n-au vrut sa curga de la sine, degeaba mi-am suflecat manecile incercand sa le fac partie. Am fost un Mester Manole ale carui constructii subrede, pentru doi, se surpau mereu, ramanand constructii pentru unul singur. Si, pentru ca n-am avut ce altceva zidi la temelia dezamagirilor mele, m-am zidit de fiecare data pe mine insami, intr-o convingere clara si irevocabila: probabil ca nu am luptat destul, nu am facut destul, nu am fost de-ajuns.

Mi-e greu sa ma detasez de iubiri tocmai pentru ca, prin contrast, cele mai importante lucruri din viata mea au venit mereu muncite, dupa eforturi, zbucium si scrasnet de dinti. Cineva mi-a spus insa, demult, ca oamenii care cred putin, primesc putin. Ca, spre deosebire de cariera, dragostea ne masoara altfel elanul. Nu ne premiaza dupa dupa noptile de nesomn ingrijorat, dupa pumnii stransi si obiectivele bifate. Unitatea ei de masura e libertatea pe care i-o lasam pentru a poposi in vietile noastre. Increderea ca va veni la timp, nici prea devreme si nici prea tarziu, ci exact cand trebuie. Ca si cum am avea deja o relatie cu cineva pe care nu-l vedem, dar il stim cu certitudine in drum spre noi.

Ieri seara am recitit cateva dintre fragmentele mele preferate din Don Quijote si mi-a atras atentia un gand uitat al lui Cervantes: ,,Nu m-am numarat niciodata printre acei oameni care au curajul si puterea sa nu creada in nimic pe lumea asta”. De atunci, ori de cate ori ma uit la ceas si zaresc bratara cu ,,Let it be”, ma fortez sa-mi amintesc ca trebuie sa cred si sa las lucrurile sa curga. Sa las cheia in usa, fara sa mai verific de zece ori yala si aleg sa am incredere ca, atunci cand ma voi intoarce pe calcaie, nu va exploda nimic in urma mea. Ca nu va fi niciun cutremur, nicio catastrofa, nicio reluare a unei istorii de trista-amintire. Sa-mi amintesc ca morile de vant mai si dispar uneori din peisaj. Se mai si prabusesc, ca intr-un vis al bietului Mester Manole. Ca, poate, maine va fi o zi mai buna, in care voi avea curaj sa-mi las si sabia de Don Quijote acasa. Si sa ma alatur acelor oameni care au curajul si puterea sa creada …in tot.

 

Adauga in Bookmark acest permalink. Urmareste comentariile noi cu feed RSS pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.