Photoshop pentru trup si suflet

De ce unele promisiuni nu mai valoreaza nici cat o pereche de pantofi second-hand.

Cu totii am promis, macar o data in viata, un lucru de care n-am putut sau n-am vrut sa ne tinem pana la capat. Am scos la inaintare ciorne de iubiri cu pretentii de capodopere si am plusat cu declaratii de intentie pe care, imediat dupa rostire, stiam deja in sinea noastra ca nu le vom onora niciodata. Ne-am slefuit vocabularul si ne-am dezis de abrazivele ,,nu vreau”, ,,nu pot”, ,,nu cred”, cultivand – la schimb – variantele lor prietenoase si light: ,,Sigur ca da”, ,,Negresit”, ,,Clar, asa facem”. Imbibate cu bunavointa, asezonate cu o mimica teribil de convingatoare si, in esenta, lipsite de orice continut.

Inainte de a deveni furnizori de promisiuni fara acoperire pentru altii, ne-am exersat talentele pe noi insine. Ani la randul am ales sa-mi livrez singura variante acceptabile de adevar, pentru a pansa comod orgolii, sentimente sau temeri care-mi pareau prea adanci si tulburatoare ca sa-mi fac curaj sa privesc, de sus in jos, direct in miezul lor. Mi-am promis ca nu ma voi mai indragosti de cine nu ma iubeste, ca nu voi mai ceda cu titlu gratuit parti din sufletul meu unor oameni care nu le merita, ca nu voi mai acorda a doua sau a treia sansa unor barbati care s-au dovedit nevrednici de la primul salut.

Ulterior, fiecare incalcare nonsalanta a celor jurate in fata oglinzii a adaugat si mai multa solemnitate urmatoarei promisiuni. ,,De data asta chiar va fi altfel!”. ,,Acum schimb foaia”, ,,Gata, s-a incheiat”. Cu fiecare declaratie am crezut, insa, tot mai putin. Atat in mine cat si in posibilitatea reala ca data viitoare iubirile sa fie intr-adevar ,,altfel”.

Desi m-am dus cu vorba multa vreme, am luat cuvintele cu aer de fagaduiala ale altora drept cadouri pretioase, asumate cu toata seriozitatea. Cand cineva imi promitea ca un anumit lucru se va intampla, ba chiar isi intarea promisiunea cu un ,,Ai cuvantul meu”, eu luam cuvantul primit si-l bifam, discret, in lista mentala a lucrurilor ca si executate. Fie ca era vorba de promisiuni de dragoste, intelegeri prietenesti sau simple acorduri verbale bazate pe onoare. Cum spun englezii, ,,gentlemen’s agreements”. Pe vremea aceea insa, nu banuiam ca, atunci cand intervin interesele egoiste, sufletul nostru nu mai este catusi de putin ,,gentleman” cu altii.

Declicurile care care m-au trezit din reveria increderii mele desarte au venit pe rand. Pe primul l-a marcat un fost iubit care m-a informat, cu zece minute inainte de intalnirea de Dragobete pe care el insusi o initiase cu mare pompa, ca o stare de rau general l-a coplesit si se afla in imposibilitatea de a mai parasi cadrul stramt al camerei lui. Evident, printr-un sms urmat de inchiderea prompta a telefonului -probabil nu care cumva undele electromagnetice sa-i afecteze crunta stare de rau. Celelalte momente ,,a-ha” au venit unul dupa altul, ca legate de un fir de ata, invariabil presarate cu accidente de masina, spitalizari ad-hoc, stari de greata, de lesin si atacuri de panica interpuse, culmea ghinionului, fix in calea diverselor planuri crosetate de saptamani si luni de zile.

Lovitura de gratie mi-a dat-o, vara trecuta, un personaj de revista,  care – la fix cinci minute inainte de momentul de incepere al sedintei foto si cu o echipa de 15 oameni asteptandu-l cu nerabdare – ne-a linistit pe toti printr-un sms scurt si cuprinzator: ,,Nu mai pot sa vin”. Zece apeluri telefonice si un semi-atac de panica mai tarziu …niciun raspuns.

Abia acolo, in studioul foto, recitind cel mai neobrazat sms de incalcare a unei promisiuni, mi-am constientizat, intr-un final, naivitatea si am realizat ca lumea noastra a trecut de mult de punctul dincolo de care mai exista cale de intoarcere. Ca onoarea, cuvantul si greutatea promisiunii au acum variante adaptate situatiei, croite pe masura interesului sau a dezinteresului fiecaruia. Si, mai ales, ca tehnologia poate fi cel mai facil ,,kit” la indemana oricarui las care se respecta. Printr-un simplu sms putem contramanda intalniri, proiecte, ba chiar si intregi relatii, fara jena de a ne auzi tremolul mincinos al vocii, in timp ce descantam cuvinte inventate pe loc. Si, mai ales, fara riscul de a ne vedea exact asa cum suntem – lipsiti de cuvant si de onoare – oglinditi pe chipurile dezamagite ale oamenilor pe care uneori nici macar nu ne mai ostenim sa-i mintim frumos.

Pe vremuri se spunea ,,A promite este nobil, a te tine de cuvant e burghez”. In ziua de azi, promisiunea nu mai are nimic nobil, nici burghez in ea. A devenit o moneda de schimb prin care le tranzactionam altora, la termen,  iluzii si planuri pe care nu le detinem si nu le-am detinut niciodata, asa cum cei care au orchestrat criza au vandut, la preturi fantasmagorice, active inexistente sau umflate dincolo de limita logicii. Ale lor valorau bani grei, ale noastre valoreaza increderea celor pe care-i amagim, insa lejeritatea cu care le gestionam este aceeasi.

Inca pastrez o relatie ciudata cu promisiunile. Pentru moment, m-am luat drept cobai pe mine insami, inghitindu-mi de fiecare data cuvintele de aprobare care dau sa-mi alunece pe buze din reflexul de a-l vede pe celalalt multumit si masurand temeinic prapastia dintre vorbele pe care le arunc din curtoazie si posibilitatea ca ele sa se intoarca impotriva-mi. Ca om al literelor, marturisesc ca ma doare demonetizarea cuvintelor si semnul permanent de intrebare care planeaza asupra lor. Ma doare sa cantaresc din reflex chiar si cele mai sincere promisiuni, incercand sa le zaresc partea gaunoasa, de minciuna ambalata frumos. Mi-e greu sa ma mai bucur din toata inima de proiectiile facute, cu voce de indragostit, pentru saptamana viitoare, luna viitoare, anul viitor, pentru ca imi apar mereu subrede, ca un decor de rigips ce se poate darama dintr-o singura lovitura.

Inca mai cred in puterea intrinseca a cuvintelor, dar nu in ceea ce am facut noi din ele. Le-am dezbracat de rolul lor de carte de vizita, de identitate si de vestmant al credintelor noastre, facandu-le tot atat de ,,consumabile” ca o pereche de pantofi sau un ruj, care se schimba dupa capriciile momentului. Apoi le-am aruncat undeva in fundul dulapului, laolalta cu toate celelalte ,,must-have”-uri sociale care ne fac, pret de cateva ore sau zile, mai frumosi, mai destepti si mai demni de incredere in ochii celor pe care ne straduim sa-i amagim. Promisiunile au devenit un fel de Photoshop pentru caracterele noastre, unul care nu sterge riduri sau alunite inestetice, ci ne salveaza de la refuzuri incomode si ne castiga popularitate vremelnica in fata ,,victimelor” noastre. Chiar daca efectul dureaza putin si etalarea virtutilor noastre este o biata iluzie, o promisiune in plus nu strica nimanui…

Adauga in Bookmark acest permalink. Urmareste comentariile noi cu feed RSS pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.