Cate kilograme are copilaria ta?

A mea are vreo cinci. De carti, foi volante si taieturi din reviste, din vremurile in care inca mai credeam cu naivitate in Mos Craciun, cu idealism in Captain Planet si, cu inconstienta de kamikaze, in Fat-Frumos…

In aceasta dimineata, m-am trezit – dupa multa vreme – in camera copilariei mele. In asternutul meu cu miros de ,,acasa”, pe care l-as recunoaste dintr-o mie. Cum spunea Jean Baptiste Grenouille, personajul din cartea ,,Parfumul” al lui Patrick Suskind, mirosul este forma de comunicare pe care o detin chiar si lucrurile neinsufletite. Mijlocul prin care poti iubi si te poti simti particica din ceva fara sa-ti dai macar seama.

Asa m-am simtit eu in dimineata asta, in timp ce deschideam ochii, lenesa, in asternuturile camerei mele atat de familiare. Camera asta ce a adapostit patul meu de bebelus, jucariile, printii si printesele copilariei mele, mai apoi iluziile adolescentei mele, camera ce m-a ocrotit inauntrul ei in noptile de nesomn ale invatatului pentru examene, ce mi-a stat straja in serile tarzii cu ganduri multe si framantari de viitor, camera in care am invatat pentru aproape fiecare examen pe care l-am dat vreodata, in care mi-am facut toate temele celor aproape 20 ani de scoala, in care am reflectat la drumul meu, la visurile si dorintele mele de viitor. Aceasta camera ce a fost si este martora vietii mele.

Weekendul trecut a fost un weekend al micilor revelatii, al descoperirilor nesperate, care se ascund uneori exact in locurile in care le cauti mai putin si imbraca forme dintre cele mai simple si neasteptate. O cutie uitata demult intr-un dulap pe balcon m-a transportat pentru cateva ore intr-o lume care mi-a apartinut candva si pe care am pierdut-o undeva in succesiunea neobosita a zilelor, a lunilor si a anilor… O lume care a supravietuit ascunsa bine intr-un ungher al sufletului pe care uitasem de (prea) multa vreme sa-l mai vizitez.

Deschizand cutia, m-am simtit din nou ca un copil de 5 ani aflat in fata pomului de Craciun, care sfasie cu manutele tremurande ambalajul cadourilor. Si, dand la o parte capacul, am dat de comorile copilariei mele.

Prima mea carte de Petre Ispirescu, jerpelita si rupta de atata rasfoit, cartea pe care aproape o stiam pe dinafara din nenumaratele dati in care o citisem cu ochi mari si curiosi, de copil. Abecedarul meu vechi si neatragator fata de minunile lucioase dupa care invata copiii zilelor noastre, dar de care ma leaga amintiri minunate. ,,Ghita cumpara o inghetata”, ,,Ana are mere”…propozitiile clasei I, ce-l plictiseau teribil pe copilul din mine, care invatase sa citeasca dinainte de a merge la scoala.

Tot in cutia mea magica am gasit carticica mea cu ,,Nu pagadi ,nu zaiet” – lupul si iepurasul aflati intr-un perpetuu razboi, din desenele animate rusesti care circulau la acea vreme si pe care le sorbeam din priviri, asa cum cu siguranta nici un copil crescut cu Hannah Montana nu va putea intelege vreodata. Revistele mele cu ,,Mickey Mouse”, amintiri aproape sacre ale vremurilor lipsite de griji in care principala grija a zilei de maine era sa fie frumos afara ca sa pot iesi la joaca impreuna cu toti prietenii. ,,Balada unui greier mic”, a lui Toparceanu, pe care o recitam cu emotie si ma intrebam mereu de ce mama si mamaia ma asculta cu ochii in lacrimi…

,,Somnoroase pasarele”, versurile pe care le recitam cu intonatie si seriozitate, punand tot sufletul meu mic in fiecare silaba. ,,Catelusul schiop”, versurile pe care nu le puteam citi fara sa-mi dea lacrimile si sa-mi tremure vocea: ,,Eu am numai trei picioare/Si de-abia ma misc tzop tzop/Rad cand ma-ntalnesc copiii…si ma striga cutu schiop…”…

Am zabovit aproape doua ore in fata cutiei cu comori. Am rasfoit fiecare carte, am simtit mirosul de vechi al fiecarei file, mi-au tremurat mainile in fata fiecarei sublinieri si mazgaleli facute de copilul de odinioara pe paginile albe ale cartilor. Si, cu fiecare amintire, m-am cutremurat la gandul ca toata copilaria mea, acei ani minunati pe care i-as fi vrut interminabili, toate emotiile si trairile copilului care am fost, toate… incap in acea cutie de carton pe care sta scris cu carioca neagra, de mana mamei mele: ,,LUCRURI DE CAND ERA DIANA MICA”.

Am strans la piept acele carti ca pe niste vechi prieteni, regasiti dupa amar de vreme, cu dragoste si duiosie pentru ceea ce au reprezentat ele pentru mine, pentru faptul ca in ele a supravietuit acea Diana micuta, cu ochii mari si curiosi, care abia incepuse sa descopere lumea. Pentru ca istoria mea se contopeste cu istoria lor, fara putinta de a ne separa vreodata. Pentru ca prin ele inca traieste bunica mea, ,,Mamaie”.

M-am surprins reasezandu-le in cutie cu mare grija, asa cum asezi ceva fragil, ce nu vrei sa se strice sau sa se piarda, cu ceva din duiosia cu care o mama isi aseaza copilul in patut. Cu diferenta ca eu imi trimiteam spre adormire emotiile copilului care eram tot eu. Cu grija ca ele sa ramana intacte, sa ramana portita mea intredeschisa catre trecut…

,,Lucrurile de cand era Diana mica” se afla in continuare pe balconul parintilor mei. Inchise acolo, ca intr-un cocon, se afla amintirile mele. Ca un medalion in forma de inima pe care si-l dau indragostitii si poarta fiecare cate o jumatate, in acea cutie am regasit jumatatea de suflet a copilariei mele. Ceva din mine s-a reintregit cu ceva de acolo, demult uitat.

Da, acea cutie se afla in continuare pe balcon si asteapta. Asteapta ziua in care mainile care au rasfoit candva acele carti, aceleasi maini, o vor lua cu grija si o vor transporta spre un alt loc, spre o alta casa, spre un alt balcon, spre o alta camera care vrea sa capete miros de ,,acasa”, unde se va scrie, poate, o alta bucata de istorie. Si unde, intr-o buna zi, alte doua manute de copil o vor deschide cu multa curiozitate si emotie, deslusind anevoie literele negre de pe cartonul ei si exclamand cu emotia descoperirii: ,,Uite mama…lucruri de cand erai tu mica…”.

Adauga in Bookmark acest permalink. Urmareste comentariile noi cu feed RSS pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.