Iubeste-ti criticii ca pe tine insuti

Ii iubesc pe cei care ma critica. Imi scot palaria in fata celor care ma insulta. Fac o reverenta in fata tuturor celor care considera ca merita sa rupa o ora pe zi din viata lor in care sa ma injure cu pofta.

Cand cineva ma intreaba care este filosofia mea de viata, m-am obisnuit deja de multi ani sa-i trimit pe toti la o melodie a celor de la U2.  ,,I am not afraid of anything in this world/There’s nothing you can throw at me that I haven’t already heard…”. Culmea este ca nu sunt fana U2, ba chiar dimpotriva, dar aceste doua versuri ma descriu cel mai bine. Nu mi-e teama de critici. Nu freamat de iritare cand aud,  cum s-a intamplat azi, ca un domn ,,de bine” a catadicsit sa-mi dedice, pe un blogulet anonim, o scrisoare plina de ocari. Nici macar nu ma obosesc s-o citesc. Ii multumesc doar ca m-a considerat suficient de importanta in viata lui incat, in vremurile nebune in care traim si care nu ne mai lasa timp sa ne vedem cu prietenii, sa le spunem ,,Te iubesc” celor dragi sau sa mestecam in tihna o farfurie de mancare, el a avut suficient timp sa rupa din viata lui pentru a ma face pe mine praf pe un blog citit de zece, hai douazeci de persoane.

Daca era in vreun cotidian de mare tiraj, as fi inteles-o ca un demers egoist, m-as fi gandit ca a vrut sa creeze polemica si sa-si faca reclama, dar in cazul asta, la ce bun? Zau asa… intr-o vreme in care toti ne plangem ca suntem neglijati, neiubiti si nebagati in seama, omul asta m-a plasat atat de sus pe lista lui de prioritati incat sa-mi dedice cateva ore din viata, iar eu sa ma supar? Ar insemna ca nu sunt altceva decat o scorpie nerecunoscatoare.

Pentru mine, ziua este impartita in ore, minute, secunde, toate contabilizate cu grija intr-o echilibristica fragila. Sunt zile in care – marturisesc, e un obicei foarte prost si nesanatos – am de ales intre a merge sa mananc sau a sta in fata monitorului pentru a termina ceva pentru care m-a vizitat inspiratia. Si aleg, in 99% din cazuri, sa stau. Nu e un obicei bun, ba chiar dimpotriva, dar timpul, pentru mine si ceilalti oameni care fac cu pasiune ceea ce fac, este un lux.

Exact, un lux. Adevarata extravaganta a vremurilor noastre nu sunt nici gentile din piele lacuita de la Louis Vuitton, nici pantofii Jimmy Choo, nici macar bucataria moleculara de la marile restaurante de haute cuisine. Marele lux este timpul de a le face pe toate cele pe care vrei sa le faci. Ca sa-mi optimizez pe cat posibil cele 24 de ore, mi-am ,,editat” viata ca pe un roman supradimensionat care trebuie sa incapa intr-un anumit numar de pagini. Am ales doar propozitiile esentiale, importante, fara de care scriitura nu are logica si nerv.  Pe restul, cele de umplutura, le-am tratat cu ,,delete”. La fel ca si pe unii oameni.

Nu ma intelegeti gresit: si eu am simpatii si antipatii, ca toata lumea. Pentru acestea din urma, insa, nu am timp niciodata. Nu-mi permit sa-mi irosesc minute pretioase pentru a vorbi de rau pe cineva. Nu am timp sa ma gandesc de ce dispretul unei anumite persoane ma face sa zambesc. De ce atitudinea cuiva imi repugna. Nu am timp sa urasc, pentru ca si-asa am prea putin timp ca sa iubesc. Nu-mi permit o asemenea risipa de secunde…

Am citit candva o teorie, dovedita stiintific, despre campaniile electorale. In alegeri, are mai multe sanse de castig candidatul pe care toata lumea il injura si in care toata populatia arunca pietre, pentru ca energia, interesul si tot ,,buzz-ul” mediatic se afla in jurul sau. Statistic demonstrat.

Cand iti faci timp sa urasti pe cineva, sa-l critici, sa-l demolezi, sa-l faci praf, inseamna ca ii legitimezi prezenta in viata ta si-l inviti sa ia loc si sa se mute cu totul in gandurile tale. Ii dai putere, le atragi oamenilor atentia in privinta lui, pui toate reflectoarele pe el. Bunica mea avea o vorba, cand venea in discutie tema celor care-mi ,,voiau binele” iar eu, vorba unui banc, nu mi-l lasam luat: ,,Lasa mama, mai bine roaga-te la Dumnezeu sa-i tina sanatosi si sa le dea alte griji, ca sa nu-ti mai poarte grija ta”.

De cate ori cineva ma critica, ma barfeste sau ma vorbeste de rau, imi aduc aminte de mamaie si zambesc. Si, tot de aceea, nu pot sa ma supar pe critici. Zau ca nu. Cum as putea sa ma supar pe un om care, in vremurile astea cand fiecare se gandeste numai la el insusi, nutreste suficient ,,altruism” incat sa aiba … grija mea, a lucrurilor pe care le fac si a succeselor sau insucceselor mele?

Abia acum, in 2012, am inteles cu adevarat si ceva ce am citit in liceu, pe vremea cand meciurile de ping-pong cu viata erau inca indepartate. Ceva scris de Theo Roosevelt in 1910, intr-un discurs tinut la Sorbona. Si il dedic, cu drag si sinceritate, tuturor celor care imi poarta sambetele. De la mine, Diana, cu toata dragostea:

,,Nu este criticul cel care contează, nu cel care sta pe margine si care arată cu degetul la cum s-a împiedicat omul puternic, ori cum ar putea cel care face un lucru sa-l faca mai bine.

Meritul este al celui care se afla în arena;

al celui care are fața murdară de praf, sudoare și sange;

al celui care se straduieste neobosit;

al celui care gresestesi rateaza in mod repetat;

al celui care cunoaste entuziasmul si devotiunea si care se dăruieste unei cauze care merita efortul;

al celui care, in cel mai bun caz, cunoaste triumful unei mari realizări, iar in cel mai rau caz esueaza dupa ce a îndraznit ceva extraordinar;

al omului care stie că locul sau nu este alaturi de acele suflete slabe si reci care nu vor cunoaste niciodată nici victoria și nici infrangerea…”

 

Adauga in Bookmark acest permalink. Urmareste comentariile noi cu feed RSS pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.