Corigenta la rasfat

Cu câteva luni în urmă, primeam un telefon neașteptat din partea unei asociații pentru dezvoltarea personală a femeilor: ,,Ai vrea să ții un seminar de o oră pentru un grup de femei de carieră?”. ,,Despre ce?”, am întrebat eu, nedumerită, iar răspunsul m-a băgat și mai tare în ceață. ,,Despre răsfăț”. Propunerea mi s-a tot rotit prin minte câteva zile, răstimp în care am încercat să identific legătura logică dintre rubrica mea pentru fete ,,single” și răsfăț, ce ar fi putut să mă legitimeze vreodată ca ,,autoritate” în domeniu.

Am aprofundat chestiunea luându-mă ca exemplu pe mine, apoi pe prietenele mele și, în general, pe toate femeile cu care intru în contact zi de zi. După o săptămână, micul meu experiment mă împroprietărise cu o concluzie interesantă: fetele single au o relație stranie cu conceptul de răsfăț. De fapt, cu toate lucrurile plăcute și pline de emoție care sunt asociate de când lumea cu prezența unui ,,+1”. ,,Câte dintre voi au fost, în ultimul an, singure la o cafenea, pentru că așa au avut chef?” a fost una dintre primele întrebări pe care le-am adresat unei săli pline de femei tinere, frumoase și cu cariere demne de toată lauda. Și care n-au ridicat nicio mână în semn de răspuns. ,,Câte dintre voi au petrecut un weekend într-un oraș străin, singure?”. ,,Câte dintre voi au fost la cinematograf singure, măcar o dată în viață?”.

După un șir de întrebări retorice și o discuție de o oră și un pic, atât eu cât și ele am plecat acasă cu un pic mai multă speranță și cu o înțelegere mai bună a paradoxului pe care-l implică statutul de ,,single girl”: deși este perioada din viață în care avem mai mult timp ca niciodată să ne facem micile plăceri, fără să dăm explicații nimănui pentru felul în care alegem să ne cheltuim orele, singurătatea are darul păgubos de a ne aduna laolaltă toate dorințele și pasiunile și de a le înjumătăți din start. ,,Voi face asta când voi găsi pe cineva să meargă cu mine”. ,,Când voi avea un iubit, voi merge în fiecare săptămână la teatru sau la film”. ,,Aș vrea să plec în vacanță, dar nu am cu cine…”.

Documentând ,,programa” pentru seminarul despre răsfăț, am avut impulsul de a căuta cuvântul în dicționar. Pe lângă semnificațiile clasice: ,,a înconjura pe cineva cu dragoste, cu tandrețe, a alinta”  și, respectiv, ,,a se înveseli, a se desfăta, a se delecta”, răsfățul mai înseamnă și ,,a ocupa un spațiu mare, a se întinde”. Un detaliu ce m-a făcut să zâmbesc larg, mai ales după ce una dintre participante mi-a mulțumit la finalul prelegerii pentru simplul fapt că eu, o străină, i-am spus că e perfect în regulă să-și întindă mai mult așteptările și să se bucure de una singură de lucrurile care-i fac plăcere. Că i-am dat undă verde să ceară mai mult de la viață și, dacă nu se găsește nimeni pe recepție, să-și ofere singură micile răsfățuri.

Cuvintele ei mi-au revenit în memorie câteva luni mai târziu, când am condus acasă cu mașina o colegă de serviciu. Un altruism care mi-a consumat 40 de minute din viață: zece minute drumul și o jumătate de oră munca de convingere prealabilă. Spre finalul discursului de lămurire, ajunsesem să mă simt ca în celebrul banc cu bătrânica pe care vrei din tot sufletul s-o ajuți să treacă strada, când ea, sărmana, n-are nicio treabă pe partea cealaltă a drumului. ,,Nu, chiar nu e un ocol prea mare; nu, nu o să întârzii nicăieri; nu, chiar nu sunt prea obosită…”. Odată ajunse în fața blocului ei, mi-a oferit, la pachet, o mulțumire și o confesiune. ,,Iartă-mă că am fost căpoasă, dar chiar nu sunt obișnuită să fiu răsfățată”. M-am blocat. Nu-i dăruisem decât zece minute din timpul meu, ca să nu spun chiar că i le oferisem aproape cu forța. Despre ce mare ,,răsfăț” era vorba?

În acea seară mi-am dat seama că, deși stau destul de bine în materie de ,,autonomie” a răsfățului, și mie mi-e inexplicabil de greu să pun acele cinci rânduri din dicționar în seama altcuiva. Să las pe altcineva ,,să mă înconjoare cu tandrețe și dragoste”, ,,să mă alinte” și să-mi înfrumusețeze viața printr-o floare, un bilet la teatru sau o îmbrățișare, pentru că asociez răsfățul cu un soi de vulnerabilitate. Mi-e teamă întotdeauna să nu mă obișnuiesc prea mult, să nu capăt o dependență dulce și comodă de prezența cuiva care și-ar putea retrage oricând ,,desfătările” și ,,delectările”, lăsându-mă într-un sevraj al absenței ce nu mi-e câtuși de puțin străin. ,,Nu sunt obișnuită să fiu răsfățată”, mi-a spus colega cu pricina. ,,Nici eu”, am concluzionat, retoric, întorcându-mă spre casă în acea seară. Răsfățul e o probă de echilibru: faptul că-ți oferi singură mici bucurii nu este o resemnare pe altarul lui ,,Oricum nimeni altcineva n-o să mă răsfețe niciodată”. Doar că, de multe ori, fugim la extreme de teama golului ce ne-ar putea înghiți dacă am rămâne în mijloc, nemișcate și răbdătoare, dar singure cu noi.

Răsfățul e o muncă zilnică, ba chiar o mică datorie față de propria persoană. Nu-i nevoie s-o treci explicit pe lista lucrurilor ,,de făcut”, fiindcă ocazia se va prezenta singură. Uneori mai evident, ca un trecător care te prinde de mână pe stradă, alteori mai subtil, printr-o situație cu aer de posibilitate. Pentru mine, răsfățul este să-mi fac timp pentru un film la cinema, într-o săptămână în care nu am timp de aproape nimic. Să-mi iau bilet, odată pe an, la unul dintre concertele lui Katie Melua. Să mănânc, măcar odată pe lună, cel mai caloric si delicios desert din lume: rulourile cu bezea și înghețată de lămâie. Să beau un cafe-latte în centrul vechi, într-o duminică dimineața, cu un teanc de reviste în față. Și, mai ales, să permit cuiva să mă răsfețe, dacă vrea. Fără să-i cer socoteală dacă nu are exercițiul unor asemenea gesturi, dar fără să-l trec prin furcile caudine ale celor 30 de minute de ,,nu-i nevoie”.

Începutul e mai greu, apoi totul vine de la sine, pentru că răsfățul e un ,,mușchi” care reacționează bine la stimuli. Se lucrează zi de zi și primele semne apar rapid, pe nesimțite. Se și atrofiază greu, după ani și ani de nefolosire și poate fi readus la o stare decentă de funcționare cu o simplă cafea ori cu un bilet la film. Sau, cum le-am spus și femeilor de carieră care mă priveau mirat și puțin circumspect, deși este o latură ,,soft” a personalității noastre, răsfățul funcționează pe același mecanism cu trăsăturile mai ,,hard” care ne definesc, precum inteligența, voința sau tăria de caracter. Odată ce îl antrenăm să depășească limitele zgârcite pe care le-am trasat chiar noi, așteptările și întreaga noastra lume interioară nu vor mai reveni niciodată la dimensiunile inițiale.

Adauga in Bookmark acest permalink. Urmareste comentariile noi cu feed RSS pentru acest articol. Adauga un comentariu sau lasa un trackback: Trackback URL.